Uniunea Europeana si copii cu deficienta din mediul rural romanesc. Rezultatele unei cercetari in zona Moldovei

Pornind de la ideea ca fiecare societate ofera in moduri diferite roluri barbatilor, femeilor, varstnicilor si copiilor ne punem intrebarea daca nu cumva societatea romeneasca este impartita in doua sub-societati-una rurala si una urbana?

Asta cu atat mai mult cu cat ii auzim tot timpul pe reprezentantii nostrii vorbind despre Romania ca o tara preponderent agrara, unde ruralul predomina fapt ce ridica foarte multe probleme in procesul de integrare.Sa fie oare adevarat ? Lasand la o parte stereotipurile despre oamenii din mediul rural romenesc cred ca am putea vedea o alta fata a lucrurilor-una mult mai buna.

Constructia viitorului nu se poate face ingnorand trecutul in cele mai fine elemente ale sale, traditiile, obiceiurile fiind cele care ne atesta continuitatea ca popor. Se folosesc tot mai des termeni ca : dezvoltare comunitara, integrarea social a grupurilor defavorizate, solidaritate, implicare etc. ;termeni ce desemneaza procese necesare pentru realizarea Uniunii Europene. Privind aceste elemente ca pe niste obiective ale societatii romanesti pentru realizarea integrarii ar trebui in mod normal sa ne punem intrebarea de unde putem pleca sa ajungem acolo si cum ?

Privind societatea tradiionala in comparatie cu cea moderna constatam ca in comunitatea rurala romaneasca mai exista/se mai pot « surprinde » elemente ale traditionalului care pot face posibila interventia colectiva nu neaparat una individuala.

Aceste elemente arata legatura organica intre oameni prin modul de transmitere a traditiilor, obiceiurilor, ierarhiilor si comportamentelor din comunitate deci vorbim de o solidaritate organica absolut necesara pentru crearea unei identitati nationale si respectiv al uneia europene. Se poate astfel considera ca satul este inca, o unitate sociala, mult diferita de comunitatile urbane cu toate ca recentele cercatari in acest mediu-reduse ce este adevarat ca numar-arata ca populatia rurala actuala se afla intr-o permanenta miscare intre deschiderea si receptivitatea la noutatile industriale si conservatorism. Multi sateni nu renunta la traditie pentru ca ea ofera o sursa de supravietuire, in conditiile in care sunt tot mai vulnerabili deoarece nu reusesc sa depaseasca dificultatile si problemele ce inainte aveau rezolvari simple sau nu au alte scheme de rezolvare.

Si atunci ne intrebam de ce se incearca –desi nu recunoastem- inlaturarea traditionalului ?

In continuare doresc sa redau aspecte care au rezultat in urma unei cercetari intr-o comunitate rurala din judetul Iasi-la nivelul familiiilor care au ca membru un copil cu deficienta neuromotorie si cum elementele traditionale-inlaturand stereotipurile -pot fi baza de interventie sociale. Motivul pentru care mi-am propus sa studiez aceste familii a fost in principal faptul ca acesti copii cu deficienta neuromotorie produsa de demielinizare pot prezenta si majoritatea reprezinta un coeficient de inteligenta normal sau chiar mai mare, iar din cauza deficientei fizice cel mai adesea nu sunt inclusi in nici o forma de invatamant desi ele sunt prevazute de catre politicile sociale.La acest motiv se mai adauga intrebarea daca si cum poate fi realizata in cazul acestor copii reabilitarea bazata pe comunitate ?

Integrarea sociala asa cum arata Liviu Stoica in lucrarea sa Asistenta sociala a persoanelor cu handicap, presupune ca fiecare copil cu deficienta sa fie acceptat si sa participe la „ viata comunitatii, cu asumarea unor roluri si stabilirea de relatii sociale”.Ea are loc sub influenta hotaratoare a unor factori sociali, implicand invatarea unor roluri sociale in mod dirijat dar si nedirijat prin apartenenta si coparticipare- modalitati specifice mediului rural unde comunitatea are sau ar trebui sa aiba un rol primordial în acest sens. In urma deplasarilor pe teren am putut constata ca aceasta comunitate nu are o atitudine deschisa asupra acestor copii, de cele mai multe ori cererile parintilor fiind intampinate de catre autoritati si ceilalti membrii prin formula deja clasica « nu sunt bani,.. nu este timp ». Oare chiar este nevoie de atat de multi bani pentru a determina un copil sa doreasca sa iasa in fata blocului si a doua zi fara teama de fi etichetat ? Sa fie vorba aici de asimilarea de catre membrii comunitatii a obiceiurilor din comunitatea urbana ?(Asta in contextul in care distanta de la municipiul Iasi si pana la Lunca Cetatuii este redusa, multi din membrii comunitatii avand serviciul in oras)Sau sa fie vorba de faptul ca aceasta asezarea este construita dupa model urban ? Oricare ar fi raspunsurile la aceaste intrebari cert este ca acesti copii nu se bucura pe deplin de drepturile care le au - plecand de la atitudinea membrilor comunitatii fata de ei si pana la accesul la servicii care in mod normal sunt indispensabile pentru ei. Familia, asa cum am constatat ramane inca in aceasta comunitate sursa principala de educatie si formare a copilului ; prin intermediul jocului ea realizand si o terapie primara.

Din acest punct de vedere, tinand cont de faptul ca jocul este « formula primara a actiunii umane », actiunile de lovire , manipulare , zguduire, descompunere, mutare a obiectelor din mediul apropiat ii ajuta pe copii atat in procesul de invatare cat si în dezvoltarea functiilor neurofiziologice. Identificarea obiectelor duce pe de o parte la crearea unei imagini despre mediul inconjurator si pe cealalta parte la construirea propriei identitati. In concluzie prin joc copilul cu deficienta de care vorbim , poate obtine reusita la care altfel nu ar avea acces, precum si evadarea intr-o lume mai apropiata de capacitatile sale , o lume in care nu este diferit de altii. Din ceea ce am putut constata in cazurile studiate copii se joaca doar cu mama sau cu fratii, contactele cu alti copii fiind foarte reduse datorita in principal parintilor celorlalti copii. Se pastreaza inca stereotipurile datorita perioadei in care au fost educati ? Ideea este ca intr-o societate in plina schimbare situatia acestor copii- punctul de vedere material si financiar este exclus- nu s-a modificat cu nimic in plan local ci doar la nivel pur teoretic si in institutiile specializate.

Jocul este sau cel putin ar trebui sa fie pentru copilul deficient pricipala activitate, prin ea putand sa se atinga obiectivele serviciilor de educare,recuperare, ingrijire intr-un mod distractiv care sa-l detaseze pe copil de suferinta sa, dar in acelasi timp sa-l ajute in formarea autonomiei personale, in masura posibilitatilor.

In ceea ce priveste reablilitarea bazata pe comunitate problemea consta ci in faptul ca datorita lipsei de experienta a personalului din domeniu social de la nivel local, si a slabei implicarii a comunitatii, serviciile sunt inexistente la nivel local.

Alaturi de parinti si familia extinsa s-a putut constata , in ciuda faptului ca in ansamblul sau comunitatea nu se implica, ca reteau de vecini este inca un element foarte important in cazul acestor familii, deci elemete traditionale se intrevad. Pentru o interventie optima este asadar necesar sa luam in considerare aceste resurse si sa le « delegam », in timp acest lucru schimband mentalitatile si atitudinile negative. Asta cu atat mai mult cu cat in studiul comunitatii am constatat ca membrii acesteia au raspuns preponderet pozitiv la intrebarea ce viza dorinta lor de a ajuta copii in cauza, element care primea o forma negativa cand se cereau explicatii ale modului in care pot contribui –60% afirmand ca nu au posibilitati. Si ne intoarcem la acelasi lucru. Sa constituie asta in fapt lipsa de responsabilitate pentru celalat pe fondul declinului moralei ?

Revenind la comunitatea studiata am ajuns la conluzia ca pentru aceasta si in special pentru cei implicati direct cel mai potrivit mijloc de asistenta ar fi centrul de zi- primul pas spre reabilitarea bazata pe comunitate. De ce ? Pentru ca prin intermediul principiilor sale de functionare determina colaborarea dintre parinti si specialisti, dar si implicarea alaturi de comunitate a copiilor ceea ce ar duce la schimbarea raporturilor dintre cele doua parti si deci la solidaritate si la un nivel de trai mai bun. La asta putem adauga cateva din raspunsurile parintilor privind centrul de zi „..pe A. îl ajută să mai poată mişca şi se vede cât este de fericit când merge la centru ..nu este aşa supărat şi agresiv.. îi place mult să aibă copii pe lângă el” „.. cât a mers acolo se vedea o schimbare, a început să vorbească mai bine, era mai vesel, avea chef de viaţă.. una este când mă ocup numai eu de el şi alta când sunt mai mulţi copii şi oameni pregătiţi pentru asta..”

Problema copilului cu deficienta din mediul rural ramane una de interes general alaturi de toate celelalte probleme intalnite aici, cu toate ca interventia in acele cazuri poate avea costuri materiale mult mai mici, datorita caracteristicilor acestui mediu, iar pe de alta parte integrarea acestor copii in si prin comunitate ar duce si la atingerea unui alt obiectiv, acela al cresterii coeziunii sociale si în final al dezvoltarii rurale, mult vizata în conditiile aderarii la UE.

ALINA TEODORA LADARU
Asistent social
Voluntar BACH Iasi